Istoria României moderne
Istoria României moderne este – la scara celor două milenii trecute de la începutul formării poporului roman – sinonimă cu ieşirea românilor din lumea medievală, cu asumarea idealurilor generale de construire a naţiunii române şi a statului naţional, în contextul modelului european. Modernitatea s-a clădit, însă, pe acumulările trecutului, pe experienţa general‑umană (a Europei şi a lumii) şi locală (românească). Marii intelectuali ai poporului român – între care s‑au aflat în prim plan şi istoricii cei mai valoroşi – şi‑au dat seama, mai intens din secolul al XVII‑lea încoace, că românii au deopotrivă rădăcini vest‑ şi est‑europene. Pe de o parte, prin originea romană, prin limba neolatină, prin modul de creştinare şi prin numele purtat, românii se trăgeau de la Roma, adică din Occident, pe când, pe de altă parte, prin biserica organizată după model bizantin, ca şi prin limba slavonă a cultului, a cancelariei şi a culturii medievale şi prin alfabetul chirilic, se revendicau din Noua Romă (Constantinopol), din moştenirea bizantino‑slavă, adică din Răsărit. Această stranie dualitate făcea din români – unicii moştenitori de marcă ai romanităţii orientale – o realitate sui generis, lăudată de unii, veştejită de alţii şi aşezată acolo unde cele două jumătăţi ale Europei se întâlnesc şi interferă. Istoria poporului român şi a strămoşilor săi direcţi – ca şi istoriile altor popoare – se întinde pe o perioadă de aproape trei milenii şi este dificil de cuprins într‑o sinteză care să poată trata uniform şi unitar această imensă desfăşurare de forţe. Pe de altă parte, interesul publicului actual se concentrează asupra perioadelor mai recente, aflate în mod direct la baza dinamicei şi complexei societăţi contemporane. De aceea, lucrarea de faţă decupează partea cea mai recentă a istoriei românilor, aproximativ de la 1700 încoace, când a debutat mişcarea organizată de emancipare naţională, când s‑a făurit, pe etape, statul naţional român unitar şi independent şi când s‑a produs modernizarea societăţii româneşti sub forma sincronizării sale cu modelul european occidental de cultură şi de civilizaţie. Cartea s‑a constituit dintr‑o culegere de texte mai vechi sau mai noi, dintre care multe au mai fost publicate şi cu alte prilejuri. Aceste inserţii, prelucrate conform criteriilor de alcătuire a unei sinteze, sunt însoţite de fragmente ale izvoarelor scrise semnificative, în temeiul cărora s‑au putut reconstitui frescele de viaţă trecută a românilor, imagini recompuse cu acest prilej în funcţie de criteriul veridicităţii sau al adevărului omeneşte posibil. Istoricul care respectă „le métier d’historien” (Marc Bloch) ştie că, aidoma oricărui om, nu va descoperi niciodată adevărul absolut, dar că are obligaţia să tindă spre adevărul istoric (adică acel adevăr relativ şi parţial accesibil nouă, oamenilor). Cele peste trei secole de marş spre modernitatea românilor au avantajul că se confundă cu dinamica dialogului tot mai intens dintre naţiunile lumii, dintre indivizi şi grupuri, dintre culturi şi curente culturale, încât această istorie mai recentă a celui mai răsăritean popor romanic are multe elemente comune cu destinele celorlalte popoare, interferează cu idealurile de libertate şi cu aspiraţiile de viaţă ale tuturor ţărilor din concertul european şi planetar. Am scris această carte cu acea convingere că ignoranţa şi somnul raţiunii pot să nască monştri, pe când cunoaşterea şi dialogul pot conduce la înţelegere, la armonie şi la pace
