Cel care cheama cainii
Cel care cheama cainii, o poveste reala despre incercarea de a supravietui prin fictiune, o naratiune alerta si acaparanta despre lumi care se construiesc acolo unde limitele organismului nu te lasa sa ajungi. Romanul autobiografic al lui Teodorovici este locul in care, rind pe rind, superstitiile se transforma in miracole, iar miracolele pot fi oricind luate drept coincidente, lasindu-i cititorului libertatea de a umple cu sens intimplarile.Carte recomandata de Veronica D. Niculescu si Lidia Bodea in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".Fragment din volumul "Cel care cheama cainii" de Lucian Dan Teodorovici: “Am trait noaptea asta alegerile din S.U.A. asa cum traiam, pana de curand, derby-urile de fotbal. M-am innegurat sau am revenit la sperante, minut cu minut, in functie de evolutia scorului. La ora cinci treizeci, tabela de marcaj imi arata, cu toata tristetea, o suta cincizeci si unu la o suta douazeci si doi de electori in favoarea lui Trump. La ora sase douazeci a Romaniei, am ridicat mainile a victorie, cu inconstienta suporterului care nu se gandeste ca mai sunt multe minute de jucat, atunci cand Clinton a preluat conducerea, cu scorul de o suta nouazeci si sapte la o suta optzeci si sapte. Cand Trump a castigat si Georgia, la ora sapte si un sfert, iar scorul a devenit doua sute treizeci si opt la doua sute noua in favoarea lui, am incremenit in fata ecranului si am stiut ca meciul e pierdut. Si, sub presiunea emotiilor, am venit incoace, la computer, si-am scris asa: „In Breazu, la opt kilometri reali de Iasi si la mii de kilometri iluzorii de Trump, ploua mocaneste, dar eu am senzatia asta tampita ca-n mine si-n jurul meu s-a adunat deodata mult nisip uscat. Si mi-e asa de secatuit totul, incat nici macar din partea cuvintelor nu mai simt vreo urma de compasiune". Ca un suporter intr-atat de intristat, incat nu mai conteaza ce spune si cum spune, vrea doar sa se elibereze intr-un fel, fie el si ingrozitor de patetic, de apasarea aia sufocanta a infrangerii. Am scris frazele acelea si mi-am dat seama ca ele-s doar niste vorbe proaste, vlaguite de emotii. Asa ca m-am oprit. Si-am revenit abia acum, cateva ore mai tarziu, inca deloc vesel, mai ales ca intre timp s-a auzit fluierul arbitrului, iar echipa cu care tineam a trebuit sa iasa de pe teren umilita. Dar intre o stare „deloc vesela" si cea „foarte trista" e un oarecare spatiu. Unul care, sper, ma va ajuta sa scriu in continuare ceva mai calm, mai detasat, poate si-un pic mai rational. Un pic mai rational, stiu acum ca echipa preferata nu mi-a fost in realitate cea condusa de Hillary Clinton. Nu avea cum sa-mi fie. Desi am urmarit campania, n-am gasit-o in nici un fel convingatoare pe candidata democratilor americani. Doar ca ea i se opunea unui om printre ai carui suporteri s-au aflat un Viktor Orban sau un Jaroslaw Kaczyriski. O Marine Le Pen. Sau un atat de surazator Vladimir Putin.
